Sinteză. Industria metalurgică a României a trăit una dintre cele mai dramatice prăbușiri post-comuniste: de la combinatele siderurgice gigantice care produceau 12-14 milioane de tone de oțel pe an în anii 1980 (când România era al zecelea producător mondial de oțel), la circa 1-1,5 milioane de tone actuale, o scădere de peste 90%. Hunedoara, Galați, Reșița, Câmpia Turzii și Călărași au plătit costul social al acestei restructurări cu zeci de mii de locuri de muncă pierdute și cu comunități întregi destabilizate. Și totuși, câteva active metalurgice au supraviețuit și chiar prosperă: Alro Slatina, cel mai mare producator de aluminiu primar din Europa Centrală și de Est, este un exemplu de rezistentă și competitivitate; LIBERTY Galați (fostul Ispat-Mittal, fostul Sidex) produce oțel pentru industria auto și construcții; iar Mechel Câmpia Turzii și alte unități mai mici completează un sector diminuat dar viabil. Articolul analizează structura metalurgiei românești, principalii actori și perspectivele în contextul tranziției verzi.

1. De la Sidex la LIBERTY Galați: cel mai mare combinat siderurgic

Combinatul siderurgic de la Galați, construit în 1966-1969 cu capacitate de circa 10 milioane de tone pe an la apogeu, este cel mai mare obiectiv industrial din România și unul dintre cele mai mari din Europa de Est. Sidex Galați a traversat anii 1990 ca o companie de stat cu pierderi masive, subvenționată repetat din bugetul public, cu datorii acumulate de miliarde de dolari și cu producție prăbușită. Privatizarea în 2001 către grupul Ispat International (ulterior ArcelorMittal, condus de Lakshmi Mittal) a salvat combinatul de la colaps: investițiile de câteva sute de milioane de dolari în modernizarea liniilor de producție și restructurarea forței de muncă au transformat Sidex într-o unitate relativ competitivă pe piața europeană.

Combinatul a schimbat proprietarul de mai multe ori: de la ArcelorMittal la Liberty House Group (grupul britanic al lui Sanjeev Gupta, redenumit LIBERTY Galați) în 2019, cu planuri ambițioase de transformare în oțelărie verde (cu reducere directă a minereului prin hidrogen verde și cu cuptoare cu arc electric alimentate din surse regenerabile, în locul furnalelor clasice cu cocs). Planul GreenSteel al LIBERTY este în curs de implementare, cu investiții planificate de sute de milioane de euro și cu finanțare din fondurile europene pentru tranziția verde. Succesul acestui proiect ar putea transforma Galați într-o referință europeană pentru producția de oțel decarbonizat.

2. Alro Slatina: campionul aluminiului din Europa de Est

Alro SA Slatina este cel mai performant activ al metalurgiei românești și cel mai mare producator de aluminiu primar din Europa Centrală și de Est, cu o capacitate de producție de circa 265.000 de tone de aluminiu primar pe an și o cifră de afaceri care depășea 3 miliarde de lei în 2025. Compania a supraviețuit tranziției prin privatizarea din 2002 de către grupul sovieto-rus VIMETCO (ulterior redenumit Sierra Madre Industrias), dar și-a menținut competitivitatea printr-un program constant de investiții în eficiența energetică și modernizarea electrolizatoarelor.

Alro este o companie intensivă energetic: producția de aluminiu primar necesită circa 14-16 MWh de electricitate per tonă, iar costul energiei reprezintă 35-45% din costul total de producție. Accesul la energia electrică la prețuri competitive este condiția supraviețuirii comerciale a Alro: compania a beneficiat de ani de zile de contracte de aprovizionare preferențiale cu Hidroelectrica (energia hidroelectrică, cu costul cel mai mic din sistem) și de participarea la piețele de energie angro. Tranziția energetică spre regenerabile aduce o oportunitate pentru Alro: un aluminiu produs cu energie solară sau eoliană are o amprentă de carbon de 3-5 ori mai mică față de cel produs cu energie din cărbune, devenind un produs premium pentru industria auto europeană care caută să-și reducă amprenta de carbon pe lanțul de aprovizionare.

3. Industria otelului de specialitate: Mechel, Combinatul Oteluri Speciale Targoviste

Dincolo de producția de oțel plat (tablă, bobine) de la Galați, România are câteva unități specializate în oțeluri de înaltă calitate. Mechel Câmpia Turzii produce oțeluri aliate și înalt aliate (oțeluri inoxidabile, oțeluri pentru rulmenți, oțeluri pentru arcuri) utilizate în industria auto, aeronautică și petrolieră. Combinatul de Oțeluri Speciale Târgoviște, privatizat și redenumit de mai multe ori, produce profile speciale și oțeluri cu aplicații în construcții și industrie. Reșița Steel (fosta Combinatul Siderurgic Reșița) are o tradiție de 250 de ani în metalurgie și produce profile pentru constructii și utilaje.

Aceste unități de oțeluri speciale au rezistat mai bine restructurărilor față de oțelul plat de masă, deoarece produsele lor au specificații tehnice complexe pe care importurile asiatice nu le satisfac la standardele de calitate cerute de clienții europeni din auto și aeronautică. Prețul unei tone de oțel de rulmenți sau de oțel inoxidabil de calitate superioară este de 3-5 ori mai mare față de oțelul plat obișnuit, cu marje de profit superioare care justifică costurile mai mari de producție din Romania.

4. Metalurgia neferoasă: cuprul, zincul și metalele rare

Dincolo de aluminiu și oțel, metalurgia română include și unități de prelucrare a altor metale. Cuprom Baia Mare (prelucrarea cuprului), Ampelum Zlatna (rafinarea aurului și argintului) și câteva alte unități mici completează tabloul metalurgiei neferoase. Resursele minerale ale României includ zăcăminte de aur și argint (Roșia Montană, cu decenii de controverse privind exploatarea modernă; Rovina, Certej și alte perimetre cu potențial), cupru (Altân Tepe în Dobrogea) și alte metale de importanță strategică.

Dezbaterea privind exploatarea resurselor minerale, mai ales a aurului de la Roșia Montană (inclus în Patrimoniul UNESCO din 2021, ceea ce complică semnificativ orice proiect de exploatare modernă), reflectă tensiunea dintre valoarea economică a resurselor și valoarea patrimonială și de mediu a locației. România riscă să lase în pământ resurse de miliarde de dolari, dar să le exploateze ar ridica costuri de mediu și sociale greu de gestionat. Această dilemă va rămâne la ordinea de zi a dezbaterii publice și politice pe termen mediu.

5. Otelul verde si perspectivele decarbonizarii

Directiva UE privind Emission Trading System (ETS) impune producătorilor de oțel și aluminiu din Europa să plăteasca un preț progresiv crescând pentru emisiile de CO2, cu plafonarea alocărilor gratuite și introducerea unor cerințe tot mai stricte de eficiență carbon. Prețul certificatelor ETS a oscilat în 2024-2025 între 60 și 80 de euro per tonă de CO2, adaugând costuri semnificative la producția de oțel convențional cu furnale. Acest mecanism creează presiunea necesară pentru tranziția spre oțelul verde: cuptoare cu arc electric alimentate cu energie regenerabilă, reducerea directă cu hidrogen (DRI/HBI) și eficiența energetică drastică.

România poate deveni un centru de excelență pentru oțelul verde european dacă investițiile planificate de LIBERTY Galați se materializează la termen. Proiectul GreenSteel al LIBERTY presupune instalarea unui electrolyzer de hidrogen verde (cu energie solară și eoliană din zona Dobrogei) și a unui reactor DRI la Galați, cu producție de oțel decarbonizat la scară industrială din 2028-2030. Dacă este realizat, acesta ar fi primul complex integrat de oțel verde la scară mare din România și unul dintre primele din Europa de Est, poziționând Galați ca destinație de referință pentru industria auto europeană care caută oțel cu amprentă de carbon minimă.

SURSE PRINCIPALE

LIBERTY Galati, date publice si planuri GreenSteel 2025.

Alro Slatina, Raport anual 2025.

Mecmet (Federatia Metalurgica), date sectorial 2025.

Eurofer (European Steel Association), Romania data 2025.

INS, Industria metalurgica si siderurgica, 2025.

Comisia Europeana, ETS Phase 4 Romania impact, 2025.

Ministerul Economiei, Strategia industriala pentru metalurgie, 2024.