Sinteză. România traversează un paradox evident: rata șomajului este de 6,1%, dar angajatorii din construcții, sănătate, IT, inginerie și industria alimentară declară că văd o ofertă insuficientă de angajați cu competențele potrivite. Aceasta este nepotrivirea competențelor (skills mismatch): o parte a șomerilor sau inactivilor are competențe pentru care piața are cerere limitată, în timp ce sectoarele în expansiune caută competențe pe care sistemul de educație și formare profesională le produce insuficient. Fenomenul este structural, prezent în multe state europene, dar cu particularități românești clare: un sistem de formare profesională slăbită de ani de subfinanțare, o universitate care a crescut cantitativ după 1990 dar cu o legătură insuficientă cu piața muncii, și o cultură a educației care valorizează diplomele față de competențele practice. Articolul analizează toate dimensiunile acestui paradox și propune căi de reechilibrare.

1. Anatomia nepotrivirii: ce caută angajatorii și ce oferă piața

Sondajele anuale ale angajatorilor realizate de Manpower Group, de Hays sau de platformele de recrutare românești (ejobs, bestjobs) plasează constant aceleași categorii de posturi în topul celor mai dificil de acoperit. Pe locul întâi se află sudorii, electricienii industriali, mecanicii de precizie și instalatorii: meseriași tehnici cu calificare medie care se formează în școlile profesionale. Pe locul doi sunt inginerii (mecanici, electrici, automatizări, construcții), în deficit structural de ani de zile. Pe locul trei sunt asistenții medicali, infirmierii și personalul paramedical. Pe locul patru sunt programatorii și specialiștii IT, deși deficitul din sectorul IT s-a mai atenuat față de vârful din 2020-2022.

La polul opus, absolvenții unor specializări mai generice sau mai puțin conexe cu cererea actuală a pieței se confruntă cu o piața a muncii mai îngustă față de numărul de absolvenți. Aceasta reflectă și lipsa unor servicii eficiente de orientare profesională: tinerii iau decizii de carieră la 14-15 ani, cu informații incomplete despre perspectivele de angajare ale diferitelor specializări. Un student de comunicare care și-ar fi dorit, cu informații mai bune, să aleagă informatica sau ingineria este un exemplu de mismatch produs parțial de sisteme educaționale care orientează prost.

2. Sistemul de formare profesională: un pacient în recuperare

Școlile profesionale din România au traversat un ciclu dramatic: un sistem de formare profesională extins în epoca comunistă (cu licee industriale care combinau teoria cu practica în fabricile de stat), prăbușit în anii 1990-2000 pe fondul dezindustrializării, urmat de o perioadă lungă de subfinanțare și stigmatizare socială (liceul profesional era perceput ca alternativa pentru elevii cu performanță scăzută), și acum în recuperare printr-o serie de reforme și investiții din fonduri europene.

Rata de cuprindere în învățămantul profesional și tehnic a crescut de la circa 20% din elevii de liceu în 2015 la circa 30% în 2025, dar rămâne sub media UE de 47%. Parteneriatul dual, prin care elevii din școlile profesionale alternează orele de teorie la școală cu practica în firme partenere, a prins contur în județele cu industrie prezentă (Brașov, Timiș, Cluj, Argeș), unde parteneriatul cu multinaționale (Bosch, Continental, Renault, Ford) a creat programe de formare cu angajare garantată după absolvire. Acestea sunt modele de succes care necesită replicare la scară națională.

3. Universitățile și piața muncii: diplomă față de competență

Universitățile românești au crescut enorm ca număr de studenți și instituții după 1990: de la circa 150.000 de studenți la circa 500.000-550.000 în vârful din 2010, cu scădere la circa 430.000 în 2025 din cauza demografiei. Diversificarea ofertei educaționale a fost în general benefică: astăzi un tânăr poate studia informatică, cibernetică, marketing, inginerie aerospațiala sau drept internațional în România, specializări inexistente sau marginale înainte de 1990.

Critica structurală adresată universităților românești de angajatori și de studenții înșiși este că o parte din programe sunt prea teoretice și insuficient corelate cu cerințele practice ale pieței. Studiile de urmărire a absolvenților (graduate tracking), obligatorii în UE dar slab implementate în România, arată că rata de angajare în domeniu după 1-2 ani de la absolvire variază enorm: peste 90% pentru informatică, inginerie, medicină și drept față de 50-60% pentru unele specializări generice. Un sistem de informare mai bun a candidaților, despre perspectivele de angajare ale diferitelor specializări, ar reduce alegerile dezinformate și ar alinia mai bine oferta educațională cu cererea.

4. Formarea adulților: o piată subdezvoltată cu mare potențial

Formarea profesională a adulților (upskilling și reskilling) este segmentul cel mai subdezvolt al sistemului de educație și formare din România. Rata de participare a adulților (25-64 ani) la programe de educație sau formare era de circa 8-9% în 2024 în România, față de o medie UE de 12-13% și față de 25-30% în Danemarca sau Suedia. Cu o economie care se transformă rapid, un adult care a terminat școala în 2000 și a rămas fără formare de atunci are competențe parțial depășite față de cerințele actuale ale angajatorilor.

Piața privată de formare profesională este activă (cursuri de programare, marketing digital, contabilitate, gestionarea proiectelor), dar fragmentată și inegală ca calitate. Furnizorii autorizați de formare profesională sunt evaluați conform Legii 279/2020, dar calitatea variază considerabil. Fondurile europene din ESF+ sunt utilizate crescând pentru finanțarea cursurilor de formare pentru angajați și șomeri, dar capacitatea de absorbție a acestor fonduri rămâne un obstacol persistent în județele cu administrație mai puțin experimentată.

5. Soluțiile: sistemul dual, parteneriatele și transparența datelor

Soluția fundamentală pentru nepotrivirea de competențe are cel puțin trei componente esențiale. Prima este extinderea sistemului dual de formare profesională la nivel național, cu implicarea activă a angajatorilor în definirea curriculumului, finanțarea echipamentelor de laborator și acceptarea elevilor în stagii plătite. Modelul german este aspirațional, dar și modelele din Austria, Cehia și Ungaria sunt mai aplicabile la contextul românesc prin similaritățile culturale și economice.

A doua componentă este transparentizarea datelor privind piața muncii: publicarea anuală de date despre ratele de angajare ale absolvenților pe specializări și instituții (pe modelul din Franța sau Marea Britanie), care ar permite studenților să facă alegeri informate și ar pune presiune pe universitățile cu rate de angajare scăzute să-și reformeze programele. A treia componentă este finanțarea adecvată a formării adulților, prin vouchere de formare profesionala (instrument testat cu succes în Belgia, Franța și Olanda) care permit angajaților să aleagă cursuri de calitate din piața privată de formare, cu cofinanțare din fonduri publice și europene. Combinate, aceste trei instrumente pot reduce semnificativ mismatch-ul de competențe în 5-10 ani, contribuind la creșterea productivității și la ocuparea mai buna a forței de muncă disponibile.

SURSE PRINCIPALE

Manpower Group, Talent Shortage Survey Romania 2025.

Ministerul Educatiei, Statistici formare profesionala si invatamant dual, 2025.

Comisia Europeana, European Skills Agenda 2025.

OCDE, Education at a Glance 2025.

INS, Forta de munca in Romania, 2025.

Eurofound, Mismatch Priority Occupations in the EU, 2024.